luni, 16 martie 2009

Eu...

                                           
     Noi, oamenii, nu ne descurcăm dacă nu avem la îndemana definitii, pentru tot şi toate şi mai ales pentru cuvântul Viaţă.

            Vise, fericire, dorinţa, încredere, prietenie, iubire, încercare sunt sinonimele lui, aşa cum sinonime îi sunt şi coşmar, suferinţă, neîncredere, duşmanie, ură, abandonare. E un cuvânt  uşor de rostit pentru unii şi mai greu pentru alţii. Mulţi îl aruncă în vânt şi vântul le biciuieste apoi faţa...

            Crestem cu gândul că suntem egali, numai ca să realizăm mai târziu  inegalitatea, să respirăm aerul închegat si moştenit. Apoi, sperăm să ajungem egali prin legi, prin ascensiune sociala, prin bani... Dar nu realizăm că pe lumea asta sunt unele lucruri pe care legea nu le poate vedea, pe care societatea nu le poate concepe, pe care banii nu le pot cumpăra...

            Crescut si educat, mâncat si spălat, cântat si descântat, incerc să-mi găsesc rostul si mă intreb: Pentru ce? De unde? Si de ce?

           Vorbind şi scriind din inimă, ajung la idei şi teorii care n-ar avea ce să caute in partea asta, a inimii...

            Încerc să dau răspunsuri la intrebări simple, dar ajung la concluzii „grele”...Mă izbesc de religie şi o alung... Merg pe drumul liber al imaginaţiei, ma straduiesc să  îmi astup gropile şi să îmi sar prăpăstiile, mă rog sa îmi găsesc un sfârşit bun, si vreau uneori ca totul sa se oprească, o data pentru totdeauna!

            Mă  simt ca un acrobat, parcă aş merge cu motocicleta pe  sfoară, pe un drum periculos ce corupe şi lasă urme, lasă dorinţe neimplinite şi vise... Mă lasa cu pete, cu sechele, cu ură...

            Am inceput cu dreptul , pregătit şi sigur pe mine, scriind zilnic si cu entuziasm in  cartea vieţii mele, dar m-am împiedicat de primul bolovan şi m-am lovit de al doilea... Acum aflu că drumul pe care am pornit, născându-ma, e unul comun, o şosea pe care se intamplă ca noi insine să fim accidente.

            Înnebunit după dreptate, caut incă răspunsuri si sunt acuzat de idealism si ridicol. Neajutorat şi nedumerit, inţeleg că singurătatea este mai umana decât lumea aceasta. Doar ea e intotdeauna acolo, răspunde cu tacerea ei, ţipetelor mele disperate după ajutor...

            Calmându- si judecând la rece, incep să cred că teoria apariţiei universului se potriveşte pentru tot ce am creat in neştirea mea... Totuşi, eu, spre deosebire de univers, am trufia de a incerca să-mi şterg petele negre si caut soluţii pentru vidul personal!

Înteleg că mă poate distruge demonul din interior, demon pe care mulţi îl neagă şi care iţi poate da impresia de control asupra vieţii tale, pentru ca apoi să te prăbuşească mai adânc. Apoi, mai e un demon, cel dinafară, din societate care nu îmi permite să trăiesc în lumea mea... să-mi vad de drumul meu galben spre Marele Vrajitor...Alteori, urmând linia destinului pe care, de fapt il resping, mă simt mai slab ca oricând şi mai vulnerabil ca nimeni altul. Necazul mă urmăreşte,    mă fugăreşte. Atunci, caut soluţii disperate la probleme insolvabile si dacă se intampla să găsesc una, mă arunc in faţa ei, mai mult de dragul celui  de langă mine si privesc cum devin antagonistul povestii mele, salvatorul  ce nu poate fi salvat...

            Plâng in sinea mea, vazând cum se prăbuşeşte castelul pe care l-am creat, si cum ard filele carţii mele, ma ingrozesc pentru o clipa, apoi imi amintesc câ am scris deja finalul, nu mai trebuia decat sâ semnez!

            Cândva, căutând în trecut să-mi găsesc greşeala, ca să o pot rectifica n-am găsit decât o dâră de sânge din propria rană... Destinul, dau vina pe destin fiindcă îmi e frică să mă învinuiesc... îmi e frică sa recunosc că in căutarea lui El Dorado, n-am găsit decât adevărul... Am găsit experienţa şi conştiinţa, dorinţa şi suferinţa... Căutând perfecţiunea, mi-am aflat defectele, căutând frumuseţea mi-am aflat urâţenia, căutând inteligenţa mi-am descoperit limitele...

            Amintindu-mi de copilărie, mă văd alb si incoruptibil, sensibil şi tânăr, văd o fericire pe care am uitat-o, când toţi eram pentru unul, si unul pentru toţi. Acum, când ne deosebesc felurite puteri iar raţiunea e un accesoriu costisitor, când suntem mereu testaţi ca să ni se afle potenţialul, constat o degradare dureroasă si ireversibilă a ceea ce am fost, eu, noi... ...

            Amintindu-mi de copilărie, îmi dau ochii peste cap si îmi vine să urlu... pentru monotonia cu care m-am resemnat după ce m-am născut...

            Cu puritatea de pe vremea aceea, incerc să-mi alung paraziţii, sufletul meu e închis şi intunecat, în aşa fel incât, uneori, parcă murdăresc  zăpada albă cu "intunericul" din inima mea... raţiunea, viciu si povara, e tot ce mi-a mai ramas ca să nu recurg la un gest neregretabil... Tot raţiunea m-a dus pe un drum închis, si plin de suferinţa.

            Amintindu-mi de copilărie, simt gustul triumfului...castigăm la jocuri, la toate...Apoi, a fost decăderea sufletului... Îmi amintesc foarte bine cum o dependenţă m-a răpus la pat... îmi amintesc foarte bine, cum mi-am condamnat la moarte sufletul cu zâmbetul pe buze... şi îl privesc în fiecare zi cum se stinge sub ochii mei, si regret totul... Casa a devenit intunecată ... Privindu-mi singura victimă, mă gândesc cum mi-am înjunghiat şi trădat regele... cum în fiecare zi se zbate intre viaţa si moarte doar ca să-mi spună incă o dată "te iubesc"... Abia acum şi asa am inceput să văd lumea in adevărata ei culoare...

            Încep să plâng, şi nu pentru sufletul meu, cel pierdut, pentru al tău...Mă temtu nu vezi aceleaşi culori pe care le văd eu, nu vezi realitatea care-i de văzut, şi nu vezi dincolo de oameni, de otrava din societate, o otravă ce se răspândeşte prin simţuri, nu vezi cum ne intoxicăm toţi cu otrava asta diabolică...Cu totii ne dăm seama prea tarziu ...

            Zambetul e tot ce mi-a mai ramas... ironic, râd in faţa destinului, doar să-i arăt cât de mincinos e... Le zâmbesc tuturor, ca să pot plânge singur. Trăiesc paradoxul din definiţia vieţii.

            Născut pentru a visa, mi-am transformat viaţa in coşmar, pentru a regreta... dorinţele si visele mele s-au ascuns, pentru a face loc coşmarului... Realitatea doare când incerci să trăieşti intr-un basm.

            Fericit sunt pentru cei ce au ajuns la "adânci bătrâneţi" căci ei au fost la locul lor, şi n-au suferit ca mine!

            Nedorindu-mi decât puţin m-am ales cu prea mult, o reacţie-n lanţ de mutări care eventual imi vor da mat, si voi pierde jocul, prea uşor... Căutând razboiul ca să găsesc pacea, am găsit suferinţa de după război, mi-am jucat carţile şi mi-am aruncat zarurile, să-mi văd norocul, să-mi văd destinul... să văd esenţele...

            Decepţionat de gândire, mi-am găsit in ea inamicul. Mă privesc in oglindă cu jale si văd umbra  regelui, ce am fost odata, privesc ruinele castelului de la distanţă şi sperii călătorii pe care-i văd venind spre el, pe drumul meu... poteca mea murdară...

            Doar cand privesc natura paşnică simt mirosul tinereţii fără bătrăneţe, aflu secretul vieţii fără de moarte si văd intruchiparea frumuseţii pure, o frumuseţe ce nu poate fi descrisă cu adevarat de nimeni ... o frumuseţe de dincolo de aparenţe... Fotografu' e prea orb să o vadă si pictorul e prea orgolios să o picteze..

            Privind-o, doar atunci pot uita şi trăiesc fericit in absenţa gândului, cu un picior pe pragul nebuniei. Mă forţez şi reuşesc să fiu indiferent si pasiv, las vântul să mă poarte cât mai sus, şi imi aud viaţa pulsand... Nu-mi e frică de ceea ce va urma, la aterizare...                   


 "Trăieşte pentru a Visa / Şi munceşte pentru a muri..."  

                                                                                    

11 comentarii:

  1. traieste pentru a visa?
    sigur nu e invers ?:-"

    RăspundețiȘtergere
  2. Servus Giuly, nu, e doar un motto, prin acel motto, am vrut să spun: Trăieşte şi speră la ce e mai bun, şi munceşte pân' la capătu vieţii ca să primeşti, ceea ce tu vrei, pe plan fizic şi spiritual

    RăspundețiȘtergere
  3. Ma regasesc in ce ai scris...
    E Perfect!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. "Realitatea doare când incerci să trăieşti intr-un basm." Good point:)..

    Eu cred ca e mai bine si mai incitat sa traiesti ancorat in realitate decat intr-un basm.

    RăspundețiȘtergere
  5. Servus şi mersi pentru comenturile voastre.
    @Rak_ely22 - Mă bucur să aud că îţi place, mi-a luat ceva timp să găsesc formula magică...
    @Gaby - E mai trist, dar simţi că trăieşti :P ...

    RăspundețiȘtergere
  6. egalitatea e intzeleasa gresit....suntem egali dar total diferitzi...a cauta solutzii si a crede in destin e o cauza pierduta...noi controlam propiul destin....e foarte interesant ce ai scris...putzin dureros din ce se intzelege...e o drama fara solutzii ....tot ce pot sa iti zic traieste cu dor de ziua de maine...trezestete cu zambetul pe buze si ironic spunetzi in gand: uff inca o zi de kkt dar totusi o noua zi :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Am citit cu mare atentie frumoasa scrisoare, si cred ca fiecare din noi ne regasim in ea, dar ma bucur ca... inca mai exista tineri ca si tine care isi exprima intr-o scrisoare... iubirea, tristetea, durerea, drama vietii chiar si visele care uneori par niste basme ptr noi toti. Bravo..Te felicit!! Dai o lectie de viata multora.

    RăspundețiȘtergere
  8. Mult prea frumoasa.....am ramas fara cuvinte...

    RăspundețiȘtergere
  9. e atat de profund tot ce ai scris incat ced ca tebuie sa mai citesc inca o data ca sa pot spune ca am inteles tot mesajul pe care vrei sa-l transmiti. dar totusi stau si ma gandesc ce fericiti sunt cei superficiali care nu au ganduri atat de profunde si nu au probleme existentiale.
    important e ca m-ai pus pe ganduri, ma bucur sa vad ca inca o mai pot face.
    felicitari!

    RăspundețiȘtergere

Ce părere ai? Spune acuma, sau menţine pacea pentru totdeauna...