sâmbătă, 21 martie 2009

Tu!...

Aş dori să fac o leapşa, cu oricare citeşte acest blog... oricare îl deschide ş-îl închide... Aş dori să vă creaţi o scrisoare care să o "trimiteţi in trecut" tot vouă... pe vremea cănd eraţi mai tânăr... Cine doreşte să răspundă la leapşa mea, să spună în comment sau mail, oricum citesc eu pe la cine apuc...

Deci tema: " O scrisoare pentru sufletul vostru din trecut" spre să aud în curând :)

                        Dragă Tu,

            Citing această scrisoare, iţi vei pune câteva intrebări, doar te cunosc cel mai bine... îmi imaginez şi încep şi să îmi amintesc prin ce ai trecut, la vârsta la care ai primit scrisoarea... probabil că am trimis scrisoarea prea devreme, la vârsta asta nici buletin nu ai, sper că o să poţi să înţelegi ceea ce incerc să îţi explic.

            Eu sunt ceea ce tu ai fost, şi tu vei fii ceea ce eu sunt... Nu vreau să te afectez în nici un fel, nu vreau să iţi schimb religia, sau să îţi schimb viitoru’ spunând numerele de la loto, în final tot pe "noi" ne schimbam vreau doar să iţi arăt, cum o persoană perfectă pentru vârsta ta, trăieşte într-o lume perfectă, pentru reclamă, si imperfectă pentru realitate... Cum trebuie să devoluezi, cum o minte pură şi inimă fericită, trebuie să ajungă să se înegrească şi să se înveninească, pentru a se alinia acestei lumi, acestei epave fără pânze... vei vedea cum va fii, le vei trăi şi le vei suporta, le vei scrie şi le vei povesti... Totu o să înceapă, de la o intrebare simplă, care te va schimba pe viaţă, o intrebare la care majoritatea nici nu vor să se gandească... "De ce?"... De ce e ceru albastru? De ce pământu e acolo? ... De ce eu?

            O să ajungi să te urăşti, să devii complexat de orice, să crezi tot ce se minte, să îţi faci vise pe care trebuie să le ucizi... şi să iţi faci coşmaruri care trebuie să le trăieşti... şi în final să trebuiască să continui, să continui in minciună şi dispreţ, în fiecare zii să speri la ceva mai bun, să speri in miracole, să speri în minciună...

            O să ajungi să te urăşti, când vezi cum lumea ţi se duce de sub picioare... să uiţi de credinţă, si să te bagi in umbră, să nu mai fii observat, să fii lăsat în pace...

            Pe parcursu’ vieţii o să te schimbi mult prietenu meu... o să îţi alungi personalitaţile la o parte... şi o să încerci să devii ceea ce ai vrut să devii, să trăieşti ceea ce mereu ai visat... Treptat, an cu an, lună cu lună, zii cu zii, secundă cu secundă... acel vis se indepărtează, şi dat uitării, se depune un strat solid de ceaţă... un strat ce te atinge şi pe suflet... şi îţi lasă sufletul insângerat şi o cicatrice mare după impact ce creşte în fiecare zii... şi cu timpu’ uiţi pentru ce mai munceşti, pentru ce mai iubesti, pentru ce mai trăieşti...

            Prieteni tăi te vor ajuta, te vor sprijini mereu şi te vor uita... şi duşmani te vor urâ numa pentru că zâmbeşti, şi vor incerca să îţi ia şi ultimul zâmbet, să profite de naivitatea cu care încerci să trăieşti, societatea te v-a impinge in prăpastie doar pentru că tu vrei să stai la marginea ei... cunoscânduţi defectele, ţi le accepţi, şi mereu incercând să ţi le îmbunătăţeşti, mereu vei esua, obsesiile te vor cuprinde, şi infăşca intr-un cearceaf mare, din care nu vei ieşi uşor... Vei căuta şi nu o sa găsim nimic, vei merge şi nu o să ajungem nicăieri... Vei dori să nu regreţi şi o sa regretăm totu...

            Nu doresc să te speriu de cuvântul viaţă, ci doresc să te intăresc, să mă intăresc, pentru ea.... joacă cărţile şi aruncă zarurile, caută războiu' să poţi găsi pacea, dar trăieşte şi zâmbeşte, munceşte şi tândăleşte...

            Incercând să cautăm răspunsuri la o intrebare simplă, ne izbim de ziduri imposibil de dărâmat... Imposibil dar adevărat, raţiunea care ne ridică până la stele dar din păcate ne şi coboară sub pământ, neputând să evadezi din inchisoarea asta, neputând să mă duci intr-un loc mai bun, te izbeşti de pereţi, ca să sufar eu, te arunci din copac, ca să îmi rup eu piciorul, nu vrei să regreţi nimica, ca să regret eu totul... Dar tot tu vei fi trist ca să fiu eu fericit, te vei otrăvi ca să fiu eu imun, şi te vei obosi, ca să fiu eu odihnit...

            Nedorind să schimb eu nimica, voi schimba totul, dar nu şi traiul... incep în vag să îmi amintesc ... şi realizez când mi-am atins apogeul, când am muşcat din tavan, cum mi s-a înviorat inima, şi cum incercam să văd lucrurile frumoase de pe lume, să văd sânu lu' Avraam, aşa cum vrea lumea, dar nereuşind, vedeam numa ce Acel Dumnezeu a creat, haosu şi moartea ce a răspândit şi îmi amintesc cum decadenţa m-a atins, şi mi-a îngreunat inima, cu boală, mi-a îngheţat venele şi înveninat arterele...

            Cu toate, eu zâmbesc şi gândesc... iţi multumesc, că trăiesc...

                                               O să ne intâlnim, Cu drag, Tu...

           

 

 

luni, 16 martie 2009

Eu...

                                           
     Noi, oamenii, nu ne descurcăm dacă nu avem la îndemana definitii, pentru tot şi toate şi mai ales pentru cuvântul Viaţă.

            Vise, fericire, dorinţa, încredere, prietenie, iubire, încercare sunt sinonimele lui, aşa cum sinonime îi sunt şi coşmar, suferinţă, neîncredere, duşmanie, ură, abandonare. E un cuvânt  uşor de rostit pentru unii şi mai greu pentru alţii. Mulţi îl aruncă în vânt şi vântul le biciuieste apoi faţa...

            Crestem cu gândul că suntem egali, numai ca să realizăm mai târziu  inegalitatea, să respirăm aerul închegat si moştenit. Apoi, sperăm să ajungem egali prin legi, prin ascensiune sociala, prin bani... Dar nu realizăm că pe lumea asta sunt unele lucruri pe care legea nu le poate vedea, pe care societatea nu le poate concepe, pe care banii nu le pot cumpăra...

            Crescut si educat, mâncat si spălat, cântat si descântat, incerc să-mi găsesc rostul si mă intreb: Pentru ce? De unde? Si de ce?

           Vorbind şi scriind din inimă, ajung la idei şi teorii care n-ar avea ce să caute in partea asta, a inimii...

            Încerc să dau răspunsuri la intrebări simple, dar ajung la concluzii „grele”...Mă izbesc de religie şi o alung... Merg pe drumul liber al imaginaţiei, ma straduiesc să  îmi astup gropile şi să îmi sar prăpăstiile, mă rog sa îmi găsesc un sfârşit bun, si vreau uneori ca totul sa se oprească, o data pentru totdeauna!

            Mă  simt ca un acrobat, parcă aş merge cu motocicleta pe  sfoară, pe un drum periculos ce corupe şi lasă urme, lasă dorinţe neimplinite şi vise... Mă lasa cu pete, cu sechele, cu ură...

            Am inceput cu dreptul , pregătit şi sigur pe mine, scriind zilnic si cu entuziasm in  cartea vieţii mele, dar m-am împiedicat de primul bolovan şi m-am lovit de al doilea... Acum aflu că drumul pe care am pornit, născându-ma, e unul comun, o şosea pe care se intamplă ca noi insine să fim accidente.

            Înnebunit după dreptate, caut incă răspunsuri si sunt acuzat de idealism si ridicol. Neajutorat şi nedumerit, inţeleg că singurătatea este mai umana decât lumea aceasta. Doar ea e intotdeauna acolo, răspunde cu tacerea ei, ţipetelor mele disperate după ajutor...

            Calmându- si judecând la rece, incep să cred că teoria apariţiei universului se potriveşte pentru tot ce am creat in neştirea mea... Totuşi, eu, spre deosebire de univers, am trufia de a incerca să-mi şterg petele negre si caut soluţii pentru vidul personal!

Înteleg că mă poate distruge demonul din interior, demon pe care mulţi îl neagă şi care iţi poate da impresia de control asupra vieţii tale, pentru ca apoi să te prăbuşească mai adânc. Apoi, mai e un demon, cel dinafară, din societate care nu îmi permite să trăiesc în lumea mea... să-mi vad de drumul meu galben spre Marele Vrajitor...Alteori, urmând linia destinului pe care, de fapt il resping, mă simt mai slab ca oricând şi mai vulnerabil ca nimeni altul. Necazul mă urmăreşte,    mă fugăreşte. Atunci, caut soluţii disperate la probleme insolvabile si dacă se intampla să găsesc una, mă arunc in faţa ei, mai mult de dragul celui  de langă mine si privesc cum devin antagonistul povestii mele, salvatorul  ce nu poate fi salvat...

            Plâng in sinea mea, vazând cum se prăbuşeşte castelul pe care l-am creat, si cum ard filele carţii mele, ma ingrozesc pentru o clipa, apoi imi amintesc câ am scris deja finalul, nu mai trebuia decat sâ semnez!

            Cândva, căutând în trecut să-mi găsesc greşeala, ca să o pot rectifica n-am găsit decât o dâră de sânge din propria rană... Destinul, dau vina pe destin fiindcă îmi e frică să mă învinuiesc... îmi e frică sa recunosc că in căutarea lui El Dorado, n-am găsit decât adevărul... Am găsit experienţa şi conştiinţa, dorinţa şi suferinţa... Căutând perfecţiunea, mi-am aflat defectele, căutând frumuseţea mi-am aflat urâţenia, căutând inteligenţa mi-am descoperit limitele...

            Amintindu-mi de copilărie, mă văd alb si incoruptibil, sensibil şi tânăr, văd o fericire pe care am uitat-o, când toţi eram pentru unul, si unul pentru toţi. Acum, când ne deosebesc felurite puteri iar raţiunea e un accesoriu costisitor, când suntem mereu testaţi ca să ni se afle potenţialul, constat o degradare dureroasă si ireversibilă a ceea ce am fost, eu, noi... ...

            Amintindu-mi de copilărie, îmi dau ochii peste cap si îmi vine să urlu... pentru monotonia cu care m-am resemnat după ce m-am născut...

            Cu puritatea de pe vremea aceea, incerc să-mi alung paraziţii, sufletul meu e închis şi intunecat, în aşa fel incât, uneori, parcă murdăresc  zăpada albă cu "intunericul" din inima mea... raţiunea, viciu si povara, e tot ce mi-a mai ramas ca să nu recurg la un gest neregretabil... Tot raţiunea m-a dus pe un drum închis, si plin de suferinţa.

            Amintindu-mi de copilărie, simt gustul triumfului...castigăm la jocuri, la toate...Apoi, a fost decăderea sufletului... Îmi amintesc foarte bine cum o dependenţă m-a răpus la pat... îmi amintesc foarte bine, cum mi-am condamnat la moarte sufletul cu zâmbetul pe buze... şi îl privesc în fiecare zi cum se stinge sub ochii mei, si regret totul... Casa a devenit intunecată ... Privindu-mi singura victimă, mă gândesc cum mi-am înjunghiat şi trădat regele... cum în fiecare zi se zbate intre viaţa si moarte doar ca să-mi spună incă o dată "te iubesc"... Abia acum şi asa am inceput să văd lumea in adevărata ei culoare...

            Încep să plâng, şi nu pentru sufletul meu, cel pierdut, pentru al tău...Mă temtu nu vezi aceleaşi culori pe care le văd eu, nu vezi realitatea care-i de văzut, şi nu vezi dincolo de oameni, de otrava din societate, o otravă ce se răspândeşte prin simţuri, nu vezi cum ne intoxicăm toţi cu otrava asta diabolică...Cu totii ne dăm seama prea tarziu ...

            Zambetul e tot ce mi-a mai ramas... ironic, râd in faţa destinului, doar să-i arăt cât de mincinos e... Le zâmbesc tuturor, ca să pot plânge singur. Trăiesc paradoxul din definiţia vieţii.

            Născut pentru a visa, mi-am transformat viaţa in coşmar, pentru a regreta... dorinţele si visele mele s-au ascuns, pentru a face loc coşmarului... Realitatea doare când incerci să trăieşti intr-un basm.

            Fericit sunt pentru cei ce au ajuns la "adânci bătrâneţi" căci ei au fost la locul lor, şi n-au suferit ca mine!

            Nedorindu-mi decât puţin m-am ales cu prea mult, o reacţie-n lanţ de mutări care eventual imi vor da mat, si voi pierde jocul, prea uşor... Căutând razboiul ca să găsesc pacea, am găsit suferinţa de după război, mi-am jucat carţile şi mi-am aruncat zarurile, să-mi văd norocul, să-mi văd destinul... să văd esenţele...

            Decepţionat de gândire, mi-am găsit in ea inamicul. Mă privesc in oglindă cu jale si văd umbra  regelui, ce am fost odata, privesc ruinele castelului de la distanţă şi sperii călătorii pe care-i văd venind spre el, pe drumul meu... poteca mea murdară...

            Doar cand privesc natura paşnică simt mirosul tinereţii fără bătrăneţe, aflu secretul vieţii fără de moarte si văd intruchiparea frumuseţii pure, o frumuseţe ce nu poate fi descrisă cu adevarat de nimeni ... o frumuseţe de dincolo de aparenţe... Fotografu' e prea orb să o vadă si pictorul e prea orgolios să o picteze..

            Privind-o, doar atunci pot uita şi trăiesc fericit in absenţa gândului, cu un picior pe pragul nebuniei. Mă forţez şi reuşesc să fiu indiferent si pasiv, las vântul să mă poarte cât mai sus, şi imi aud viaţa pulsand... Nu-mi e frică de ceea ce va urma, la aterizare...                   


 "Trăieşte pentru a Visa / Şi munceşte pentru a muri..."