Aş dori să fac o leapşa, cu oricare citeşte acest blog... oricare îl deschide ş-îl închide... Aş dori să vă creaţi o scrisoare care să o "trimiteţi in trecut" tot vouă... pe vremea cănd eraţi mai tânăr... Cine doreşte să răspundă la leapşa mea, să spună în comment sau mail, oricum citesc eu pe la cine apuc...
Deci tema: " O scrisoare pentru sufletul vostru din trecut" spre să aud în curând :)
Dragă Tu,
Citing această scrisoare, iţi vei pune câteva intrebări, doar te cunosc cel mai bine... îmi imaginez şi încep şi să îmi amintesc prin ce ai trecut, la vârsta la care ai primit scrisoarea... probabil că am trimis scrisoarea prea devreme, la vârsta asta nici buletin nu ai, sper că o să poţi să înţelegi ceea ce incerc să îţi explic.
Eu sunt ceea ce tu ai fost, şi tu vei fii ceea ce eu sunt... Nu vreau să te afectez în nici un fel, nu vreau să iţi schimb religia, sau să îţi schimb viitoru’ spunând numerele de la loto, în final tot pe "noi" ne schimbam vreau doar să iţi arăt, cum o persoană perfectă pentru vârsta ta, trăieşte într-o lume perfectă, pentru reclamă, si imperfectă pentru realitate... Cum trebuie să devoluezi, cum o minte pură şi inimă fericită, trebuie să ajungă să se înegrească şi să se înveninească, pentru a se alinia acestei lumi, acestei epave fără pânze... vei vedea cum va fii, le vei trăi şi le vei suporta, le vei scrie şi le vei povesti... Totu o să înceapă, de la o intrebare simplă, care te va schimba pe viaţă, o intrebare la care majoritatea nici nu vor să se gandească... "De ce?"... De ce e ceru albastru? De ce pământu e acolo? ... De ce eu?
O să ajungi să te urăşti, să devii complexat de orice, să crezi tot ce se minte, să îţi faci vise pe care trebuie să le ucizi... şi să iţi faci coşmaruri care trebuie să le trăieşti... şi în final să trebuiască să continui, să continui in minciună şi dispreţ, în fiecare zii să speri la ceva mai bun, să speri in miracole, să speri în minciună...
O să ajungi să te urăşti, când vezi cum lumea ţi se duce de sub picioare... să uiţi de credinţă, si să te bagi in umbră, să nu mai fii observat, să fii lăsat în pace...
Pe parcursu’ vieţii o să te schimbi mult prietenu meu... o să îţi alungi personalitaţile la o parte... şi o să încerci să devii ceea ce ai vrut să devii, să trăieşti ceea ce mereu ai visat... Treptat, an cu an, lună cu lună, zii cu zii, secundă cu secundă... acel vis se indepărtează, şi dat uitării, se depune un strat solid de ceaţă... un strat ce te atinge şi pe suflet... şi îţi lasă sufletul insângerat şi o cicatrice mare după impact ce creşte în fiecare zii... şi cu timpu’ uiţi pentru ce mai munceşti, pentru ce mai iubesti, pentru ce mai trăieşti...
Prieteni tăi te vor ajuta, te vor sprijini mereu şi te vor uita... şi duşmani te vor urâ numa pentru că zâmbeşti, şi vor incerca să îţi ia şi ultimul zâmbet, să profite de naivitatea cu care încerci să trăieşti, societatea te v-a impinge in prăpastie doar pentru că tu vrei să stai la marginea ei... cunoscânduţi defectele, ţi le accepţi, şi mereu incercând să ţi le îmbunătăţeşti, mereu vei esua, obsesiile te vor cuprinde, şi infăşca intr-un cearceaf mare, din care nu vei ieşi uşor... Vei căuta şi nu o sa găsim nimic, vei merge şi nu o să ajungem nicăieri... Vei dori să nu regreţi şi o sa regretăm totu...
Nu doresc să te speriu de cuvântul viaţă, ci doresc să te intăresc, să mă intăresc, pentru ea.... joacă cărţile şi aruncă zarurile, caută războiu' să poţi găsi pacea, dar trăieşte şi zâmbeşte, munceşte şi tândăleşte...
Incercând să cautăm răspunsuri la o intrebare simplă, ne izbim de ziduri imposibil de dărâmat... Imposibil dar adevărat, raţiunea care ne ridică până la stele dar din păcate ne şi coboară sub pământ, neputând să evadezi din inchisoarea asta, neputând să mă duci intr-un loc mai bun, te izbeşti de pereţi, ca să sufar eu, te arunci din copac, ca să îmi rup eu piciorul, nu vrei să regreţi nimica, ca să regret eu totul... Dar tot tu vei fi trist ca să fiu eu fericit, te vei otrăvi ca să fiu eu imun, şi te vei obosi, ca să fiu eu odihnit...
Nedorind să schimb eu nimica, voi schimba totul, dar nu şi traiul... incep în vag să îmi amintesc ... şi realizez când mi-am atins apogeul, când am muşcat din tavan, cum mi s-a înviorat inima, şi cum incercam să văd lucrurile frumoase de pe lume, să văd sânu lu' Avraam, aşa cum vrea lumea, dar nereuşind, vedeam numa ce Acel Dumnezeu a creat, haosu şi moartea ce a răspândit şi îmi amintesc cum decadenţa m-a atins, şi mi-a îngreunat inima, cu boală, mi-a îngheţat venele şi înveninat arterele...
Cu toate, eu zâmbesc şi gândesc... iţi multumesc, că trăiesc...
O să ne intâlnim, Cu drag, Tu...